Cicatrici invizibile – impactul traumelelor transgeneraționale asupra dinamicii de cuplu
- de Silvia Vasile
Traumele au o putere remarcabilă de a ne modela viețile, de multe ori în moduri subtile și neobservabile. Ele nu doar că lasă urme asupra noastră, ci și în dinamica relațiilor noastre cu cei din jurul nostru. Una dintre cele mai complexe forme de traumă este cea transgenerațională — o traumă care se transmite de la o generație la alta, afectând viețile urmașilor fără ca aceștia să fie neapărat conștienți de sursa suferinței. În cadrul relațiilor de cuplu, aceste „cicatrici invizibile” influențează profund comunicarea, atașamentul și modul în care partenerii se conectează emoțional.
Ce sunt traumele transgeneraționale?
Conform cercetătorului Mark Wolynn, în cartea sa „It Didn’t Start with You” traumele transgeneraționale reprezintă suferințe sau evenimente traumatizante nerezolvate din viețile strămoșilor, care își găsesc ecou în comportamentele și emoțiile generațiilor următoare. Aceste traume pot lua forma unor pierderi, abuzuri, războaie sau alte experiențe traumatizante care, chiar dacă nu sunt direct trăite de urmași, sunt transmise prin intermediul emoțiilor, narativelor familiale și chiar biologice.
De exemplu, o persoană care a crescut într-o familie marcată de pierderea bruscă a unui părinte sau care a trăit pe timp de război poate purta în interiorul său o teamă inexplicabilă de abandon, chiar dacă ea însăși nu a trăit un asemenea eveniment. În relațiile de cuplu, această teamă poate să apară sub formă de gelozie, anxietate sau dificultate în a avea încredere în partener.
Cum sunt transmise mai departe traumele transgeneraționale?
Traumele transgeneraționale sunt transmise prin mecanisme complexe, biologice și psihologice. Fie că este vorba de modificări epigenetice, modele comportamentale învățate sau povești nespuse care creează tensiuni emoționale, aceste traume influențează profund viața generațiilor următoare. Înțelegerea acestor mecanisme și aducerea lor la suprafață este un prim pas în procesul de vindecare.
Din punctul de vedere biologic, epigenetica ne arată modul în care expresia genelor noastre poate fi influențată de mediul și experiențele de viață, fără a modifica ADN-ul propriu-zis. Experiențele traumatice, cum ar fi stresul intens, războiul, foametea sau abuzul, pot provoca modificări epigenetice care afectează modul în care anumite gene sunt „pornite” sau „oprite”. Aceste modificări epigenetice pot fi transmise mai departe descendenților.
Un exemplu grăitor este studiul supraviețuitorilor Holocaustului. Descendenții lor au prezentat modificări epigenetice legate de stres, care pot afecta răspunsul lor la evenimente stresante, crescând riscul de depresie sau anxietate.
Un alt mod de transmitere al traumelor este prin intermediul modelării comportamentale și învățării sociale. Părinții care au trăit evenimente traumatice își pot exprima durerea emoțională și anxietățile în relațiile lor cu copiii, fie prin comportamente defensive, fie prin strategii de supraviețuire disfuncționale. Copiii învață aceste tipare și le preiau fără să conștientizeze că acestea provin din traume vechi.
Copiii pot moșteni tipare emoționale și mentale care reflectă traumele părinților sau bunicilor lor. Acestea pot include frica de eșec, sentimentul de neputință sau teama de a pierde pe cineva drag. Aceste tipare sunt adesea transmise subtil, prin felul în care părinții își exprimă (sau nu) emoțiile și își gestionează stresul sau traumele proprii.
De exemplu, părinții care au trăit un abandon sau abuz pot deveni extrem de protectori sau distanți emoțional. Stima de sine scăzută sau sentimentul de neîncredere în lume poate fi moștenit de la părinți care au trăit evenimente destabilizatoare, precum sărăcia extremă, războiul sau migrația.
Copiii învață aceste comportamente, chiar dacă nu au trăit personal abuz sau abandon, mai apoi internalizează modele nesănătoase de atașament, care se repetă apoi în propriile lor relații.
Tot din familie, cultura și valorile familiei sunt adesea influențate de traume. Poveștile transmise din generație în generație, ritualurile și regulile nescrise pot perpetua durerea traumatică. Unele familii pot avea o cultură a suferinței, unde durerea este normalizată, iar emoțiile negative sunt reprimate sau negate.
O familie afectată de o pierdere majoră dezvoltă un mod de a gestiona durerea prin reprimare, ceea ce va afecta emoțional generațiile următoare, care vor învăța să își ascundă emoțiile. În plus, motivele de rușine din familie pot duce la comportamente de evitare sau la suprimarea anumitor discuții sau experiențe, lăsând trauma să se manifeste indirect prin anxietate sau depresie.
În multe familii, aceste traume nu sunt discutate în mod deschis și ajung să influențeze profund dinamica familiei. Când anumite evenimente traumatice rămân nespuse sau nerecunoscute, ele creează un „vid” în povestea familială, care poate genera anxietăți sau comportamente inexplicabile generațiilor următoare. Copiii pot simți o tensiune emoțională inexplicabilă legată de evenimente din trecutul familiei despre care nimeni nu vorbește, cum ar fi o moarte neașteptată, un război sau pierderea unui membru important. Sentimentele de vinovăție sau rușine pot fi moștenite în urma acestor tipuri de evenimente traumatice.
Cum se manifestă trauma transgenerațională în cuplu?
Impactul traumei transgeneraționale asupra cuplului este adesea subtil, dar puternic. În mod frecvent, traumele nerezolvate conduc la formarea unor tipare de comportament disfuncționale, conform studiilor.
Peter A. Levine, în cartea sa „Waking the Tiger” descrie modul în care traumele nerezolvate pot face ca indivizii să fie extrem de reactivi la situații care par minore. De exemplu, un partener poate reacționa exagerat la un dezacord aparent banal, deoarece o situație prezentă reînvie o teamă profundă de respingere sau abandon, provenită dintr-o experiență a părinților.
Traumele transgeneraționale pot influența tiparele de atașament. Bessel van der Kolk, în „The Body Keeps the Score” subliniază că traumele afectează felul în care corpul și mintea noastră procesează siguranța și atașamentul. Astfel, un partener ar putea avea dificultăți în a se apropia emoțional de celălalt sau poate deveni dependent emoțional, în funcție de traumele moștenite.
Când traumele sunt adânc înrădăcinate, partenerii pot întâmpina dificultăți în exprimarea nevoilor și emoțiilor lor. Gabor Maté explorează în „The Body Says No” felul în care corpul și mintea răspund la stresul emoțional reprimat. Într-o relație de cuplu, această reprimare poate duce la tăceri apăsătoare sau conflicte frecvente, fără ca vreunul dintre parteneri să înțeleagă exact ce cauzează tensiunea.
Efectele negestionării traumei în relații
Lipsa conștientizării și a gestionării traumelor transgeneraționale amplifică conflictele de cuplu. Fără o înțelegere a influenței acestui bagaj emoțional, partenerii devin captivi într-un ciclu repetitiv de răni emoționale.
Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt, în lucrarea lor „Getting the Love You Want,” subliniază că multe cupluri adesea reiau scenarii emoționale din copilărie sau din istoria familială, în speranța inconștientă de a le vindeca. Însă, fără suportul unui mediu terapeutic, acest proces poate duce la frustrări repetate și chiar la destrămarea relației.
Pași către vindecare și conștientizare
Conștientizarea și înțelegerea influenței traumelor transgeneraționale este primul pas în procesul de vindecare. O relație de cuplu poate deveni un loc sigur de explorare a acestor răni ascunse, dar acest lucru necesită deschidere și disponibilitate din partea ambilor parteneri.
Este esențial ca fiecare partener să fie dispus să privească în profunzime nu doar la propriile răni, dar și la cele care au fost moștenite. Pentru ca vindecarea să aibă loc, relația trebuie să fie un loc sigur din punctul de vedere emoțional. Asta înseamnă să învățăm să ascultăm fără a judeca, să oferim empatie și susținere reciprocă, chiar și atunci când unele reacții par de neînțeles.
Terapia de cuplu poate ajuta la descoperirea și gestionarea acestor traume. Cu sprijinul unui psihoterapeut acreditat în traume și dinamica familială, cuplurile pot învăța să rupă ciclul transgenerațional și să construiască relații mai sănătoase.
O parte esențială a vindecării implică eliberarea de rușinea și vinovăția care vin ca o moștenire odată cu trauma. A practica auto-compasiunea, a ne antrena iubirea de sine și a învăța să ne iertăm pe noi înșine este esențial pentru a rupe aceste lanțuri invizibile.
Un drum sigur spre vindecare
Traumele transgeneraționale pot fi un subiect dificil de abordat în relațiile de cuplu, dar odată ce sunt recunoscute, ele pot oferi o oportunitate imensă de vindecare și creștere. Înțelegerea acestor „cicatrici invizibile” și a modului în care ele influențează dinamica de cuplu este un pas esențial în construirea unei relații sănătoase și conștiente.
Pe măsură ce cuplurile navighează prin aceste ape tulburi, ele au șansa de a rupe ciclurile de suferință și de a crea o moștenire emoțională pozitivă pentru generațiile viitoare. După cum ne învață Peter A. Levine, procesul de vindecare este unul gradual, dar plin de speranță, și începe cu recunoașterea puterii traumei — și a puterii și mai mari a iubirii și compasiunii.
